1 martie

Trebuie sa recunosc ca imi lipseste nebunia unui 1 martie romanesc

Nu stiu daca eram la gradinita, dar cu siguranta in scoala primara era o nebunie sa selectezi din cutia de acasa martisoare potrivite pt colege + tovarasa, diferite in functie de locul ocupat de fiecare in capul meu…Plus ca nu stiai daca o sa fie multumite, cum o sa se prezinte ceilalti colegi etc. O scoala timpurie, numai buna sa invete baieteii despre ce trebuie sa faci ca sa bucuri nu o femeie, ci 10-15 deodata in competitie directa cu alti 10-15 baieti…

Mai era un 'pre cooking session ' cum i-ar spune seful meu de acum… de sarbatoriile de iarna mergeam la niste rude la Focsani. Matusi-mea/nasi-mea era profesoara de matematica, si in fiecare an ne dadea din preaplinul ei… era o bucurie de Craciun sa te stii cu o sacosa de martisoare aratoase. Nu conta ca in general erau cutii mari, ca pt o profesoara de matematica de liceu industrial unde copiii incercau sa suplineasca cum puteau lipsa notiunilor la o materie nu tocmai usoara…cert e ca asteptam primavara relaxat…

Astazi, in drum spre serviciu m-am oprit sa cumpar niste flori pentru cele 7 colege din noua echipa. Am gasit niste flori frumoase de primavara, am facut niste buchete din zambile si lalele si le-am oferit de dimineata. A fost o reactie interesanta de bucurie exprimata dar in acelasi timp continuta in rigorile eticii spatiului public din Viena. Dar biroul miroase frumos a flori, afara e soare (in Ro mi s-ar fi spus ca azi e baba mea :) si am primit un fir alb-rosu de martisor - accent bulgaresc al sarbatorii Martisorului - pe care-l port bucuros…

Saptamana 3

In Romania nu-mi placea deloc sa fac conversatie cu soferii de taxi. Aici insa, cand se intampla sa fiu intrebat intr-o engleza stricata: “Where are you from?” simt nevoia sa-mi testez cliseele culturale, si intorc si eu intrebarea. Asa aflu ca soferul meu este un egiptean venit de 40 de ani in Austria. Este foarte suparat. Spune ca a avut la un moment dat restaurant(e) si 100 de angajati, dar acum nu mai are nimic. UE e de vina. Intreb de ce? I se pare atat de ofensator, incat nu vrea sa-mi raspunda la asa intrebare banala. Fortez un pic: din cauza emigrantilor romani, bulgari, etc? Desigur, imi raspunde. Austria era o tara foarte bogata, dar in 4-5 ani totul va disparea. Ma gandesc ca n-are sens sa intram in dezbateri despre efectul strainilor asupra economiilor vestice, desi mi se pare putin ironic ca un emigrant sa considere ca emigratia o sa distruga economic tara lui adoptiva, si il intreb daca are familie aici. Pastrand tonul suparat din conversatia anterioara, imi spune ca e singur. Femeile in Austria divorteaza, iti iau banii, totul si te mai si baga la puscarie. Te folosesc. Imi spune ca el doar le foloseste, si gata! Si concluzioneaza cu un gest sugestiv: “here, the women are men, but without this”.

Merg la Ikea sa-mi fac o idee despre ce-ar trebui sa cumpar pt noul apartament. Intreb soferul de autobuz daca trebuie sa iau bilet special pentru transport, si-mi spune intr-o engleza aproximativa ca la dus e gratis, iar la intoarcere, daca am cumparat de la Ikea, e gratis. Dupa 2 ore de Ikea (in care m-am amuzat la un moment dat vazand 2 tineri care se sarutau de zor intinsi pe o canapea – normal, doar cum era sa-si dea seama daca o sa le fie utila) si am platit folosind serviciile unei case “self care” (iti citesti singur produsele, etc) m-am prezentat la autobuz cu chitanta in mana. Acelasi sofer imi spune in aceeasi engleza aproximativa de la dus ca imi trebuie de fapt un bilet de la casa, care este gratis daca am cumparat de la IKEA. Reusesc in mod miraculos sa conving o casiera sa-mi dea biletul respectiv intr-un timp record, si alergand ma prezint victorios cu biletul in mana chiar cand soferul se pregatestea sa porneasca. Deschide usile, si zambind imi spune in cea mai neaosa romana: pai bine prietene, nu ti-am zis de la inceput ca-ti trebuie bilet de la casa?

O adolescenta si parintii ei trec pe langa mine pe o strada din centrul istoric al Vienei. Linistea de dimineata e sparta de vocea suparata a fetei: “mai bine nu ma mai faceati...?”



Am citit la un moment dat o critica adusa arhitecturii moderne care se concentreaza prea tare pe satisfacerea unor nevoi vizuale, lasand deoparte celelalte simturi, cu arhitecti mai putin interesati de modul in care se aude, se simte o cladire. (uitand ca de exemplu, modul in care simtim manerul / clanta usii de la intrare reprezinta “the handshake of the building”…). Mi-am adus aminte de cartea respectiva dupa ce m-am pierdut de cateva ori in cladirile in care lucrez de 3 saptamani. Adica mi-am adus aminte atunci cand avand mare nevoie de o toaleta, desi aveam indicatii de directie, etc toate culoarele, toate usile, toate scarile pareau la fel, fara nici o diferentiere spatiala. N-am gasit-o. Si mi-am adus aminte si cand am fugit dintr-o sedinta la putin peste ora 18:00 ca sa ajung la o vizionare de apartament la care deja intarziasem si n-am reusit sa descifrez labirintul de culoare catre liftul salvator. Am zis ca ma salveaza niste scari, gasite dincolo de o usa. Dar nu, usa odata inchisa nu se mai putea deschide dinspre scari la nici un etaj (trecuse de ora 6, motive de securitate, etc). Nu stiu ce ma enerva mai tare: faptul ca intarziam de la a doua vizionare a apartamentului pe care vroiam sa-l inchiriez, sau ca pentru a ma salva de pe scari trebuia sa-l sun pe noul meu sef, care continuase sedinta din care eu fugisem, si caruia n-as fi fost in stare sa-i dau nici cea mai mica indicatie asupra locului unde ma aflam…mi-as dori niste cladiri mai user friendly, recunosc…

But, my darling…

Ma duc sa vizitez primul apartament pentru relocarea la Viena. Avusesem cateva criterii clare de selectie: 3 dormitoare sa vina lumea la noi, aproape de centru sa pot sa accesez carciumi usor dupa ce adoarme Misu, aproape de un metrou care sa ma duca la servici, etc. Pentru ca agentia cu care lucreaza banca intarzie sa trimita ceva, ma uit pe internet, fac cateva selectii si scriu catorva agentii. Prima care raspunde este pt o locuinta care avea o lipsa majora (doar 2 dormitoare, vai…) dar o terasa plina de soare, asa ca imi spun ca trebuie sa incep de undeva. Ma intalnesc cu agenta si mergem catre locuinta respectiva. Trecem prin niste curti interioare (mi-am adus aminte de discutia avuta cu un foarte bun prieten acum cativa ani, cand lauda o curte interioara din cartierul Berceni; era atat de linistita si salbatica incat un soim traia acolo, intre blocuri cu 10 etaje. Si aici parea ecosistem potrivit pt multe animale mai mult sau mai putin exotice). Intram in apartamentul respectiv, care intr-adevar e dominat de terasa. Camerele, livingul, etc sunt asezate in linie (vagon ar fi terminologia din Romania, dar nu prea se aplica aici ) si toate au un perete de geam catre terasa. Terasa e elementul principal, ca si cum un arhitect roman obsedat de iesitul la gratar de 1 mai si-a facut o pofta tehnica in inima Vienei. In rest apartamentul e proaspat renovat si utilat cu cele trebuincioase la bucatarie si baie. Proprietara care ne povesteste despre apartament este o doamna la vreo 50 de ani, bronzata, si care vorbeste bine engleza pt standardele vieneze. Cred ca ma place putin (sunt imbracat office, iar doamna face uz de diferenta de varsta si abordeaza un limbaj colocvial, usor parintesc). Trecem peste intrebari tehnice (caldura, garaj, curent, bla, bla) si, cu experienta recenta a renovarii apartamentului din Bucuresti, o intreb daca e voie sa dau gauri in pereti ca sa pun niste tabouri. Iar doamna da raspunsul castigator, cu cea mai calda voce posibila: but my darling, how can anyone live without paintings?

Sudoku

Imi pregatisem de acasa o lista cu locuri de vazut in Viena pentru serile cand n-aveam chef de stat in casa. Au o piata muzicala bogata in jazz, asa ca aveam 2 carciumi unde se canta live puse in capul listei. Luni seara, a doua saptamana, n-am nimic organizat. Stau mai mult la serviciu sa caut apartamente pe internet, si pe la 7.30 ma decid sa plec (sunt singur in birou de mai bine de 2 ore…). Intru pe internet si vad ca la una dintre carciumi (Jazzland) se si mananca bine. Au un gulas cu fasole care suna bine, asa ca ma hotarasc sa ma duc acolo. Ajung intr-o pivnita cu tavan boltit si mese organizate scolareste. In carciuma mai e o doamna in varsta si un cuplu format dintr-un domn foarte supraponderal (nu stiu daca gramatica limbii romane permite treaba asta) si o doamna decenta langa el. Cei doi isi vor adresa gesturi tandre pe parcursul concertului, ceea ce-mi confirma inca odata puterea incredibila a muzicii. Nu-mi dau seama ce alt fenomen supranatural ar fi putut sa o faca pe doamna respectiva sa-l mangaie afectuos pe domnul de 150 de kg in timp ce el sorbea cu pofta din halbele de bere.
Dar personajul care mi-a atras atentia cel mai tare a fost doamna in varsta. Dupa ce a citit mult timp dintr-un ziar (chiar si dupa inceperea concertului) a inceput sa completeze un sudoku. Intre timp langa ea se asezase un domn la vreo 50 de ani, care in pauza isi consulta un notebook. Cred ca parea destul de “competent” cu calculatorasul cel mic si alb in fata, pentru ca doamna in varsta il aborda destul de des sa o ajute la sudoku. Iar daca cei doi indragostiti erau total absorbiti de muzica, mamaia era cu totul ingropata in sudokul ei. O fi mai tare ca jazzul, dupa o varsta?

My friend…

Cateodata fac lucruri cam ciudate. S-au scris multe carti recent (am citit niste recenzii) despre alegerile evident nerationale pe care oamenii le fac si justificarile din spatele lor. Dar constientizarea lor pe propria piele genereaza un fel de intepaturi mentale, ca atunci cand bei apa minerala si pe langa potolirea setei mai percepi si o senzatie pe care nu prea stii s-o incadrezi pe axa placut - neplacut. Cel mai recent exemplu l-am trait in prima zi la Viena. Dupa luarea in primire a garsonierei in care urma sa-mi petrec urmatoarea luna, am iesit sa cumpar lucruri pe care e bine sa le ai in casa dar si sa mananc ceva. Vazusem un supermarket aproape si vroiam sa fac si niste pasi. Prima dugheana iesita in cale a fost un fel de shaormerie/pizzerie. Desi de afara n-arata bine deloc m-am decis sa intru. Inauntru privelistea era si mai jalnica. Arata ca o bucatarie de tabara din liceu dupa ce au fost consumate toate lucrurile din ea. Singurele urme de mancare erau niste carne de pui pe un bat, o cantitate mica cum n-am vazut in Bucuresti, si promisiunea unor caserole pline cu ceva legume. Si totusi m-am decis sa cer kebab. Era o oferta: kebab + drink 2,5 EUR. Dupa ce l-am intrebat pe cel care servea cat ma costa kebab-ul, s-a uitat si el curios pe oferta lipita pe geam de pe care citisem si eu, si mi-a spus: 2,5 eur. Parea ca nici lui nu-i era clar cum e cu preturile. M-am asezat cuminte la o masa si asteptam sa mi se prepare kebabul, din ce in ce mai neincrezator in ce urma sa primesc. In loc de lipie imi face pe loc dintr-un aluat un fel de blat de pizza, si imi ofera un fel de hamburger cu continut de kebab. Se aseaza langa mine si ma intreaba daca sunt din Romania, la fel ca ceilalti 20 de oameni pe care-i vazuse cu cateva minute inainte. Ii spun ca da, si ma arat oarecum disponibil de conversatie. Il intreb de ce-i asa gol la el - Nu e ora potrivita? Imi spune ca ceva mai incolo e un loc mai ieftin, si d-aia. Din nou imi pun intrebarea ce caut acolo? In timp ce taia carnea cu un fel de taietor electric de paine (ca decor si proces, intre dugheana lui si dristor e o distanta tehnologica uriasa). Imi spun ca in general n-am probleme de la stomac si incep sa mananc. Cel care crease hamburkebabul incepe sa bea o cola la doua mese langa mine si din doua fraze se muta o masa mai aproape. E din Maroc, si are o pofta de conversatie enorma, mare cat lipsurile lui de engleza si franceza, singurele cai de comunicare cat de cat comune. Asa ca avem o conversatie inflacarata in engleza, franceza si germana, acoperind situatia arabilor in lume, democratie si coruptie in Europa si regatele din tarile arabe, criza, dinamica piatei imobiliare din Bucuresti, Casablanca, inca niste orase din Maroc pe care nu le-am inteles si Viena. Din cand in cand ma concentrez asupra mancarii. Incerc sa detectez vreun gust mai dubios, cu temerea ca discutia lui e doar o strategie de a-mi distrage atentia de la ce mancam de fapt. Cum nu identific nimic inspaimantator, revin la conversatie. Undeva spre final imi spune ferm ca nu trebuie sa raman la banca: la banca te duci, dormi si iei salariul, apoi o iei de la capat. Folosea multa mimica pentru a compensa lipsa de cuvinte comune, dar a insistat ca my friend, you must do your own business, my friend. Avea atata convingere si incredere in el cand spunea asta si deborda de o bucurie totala care anula decorul trist in care ne aflam. Mi-am spus ca merita o posibila indigestie pana la urma. Am iesit de acolo cu ceva din bucuria lui, si mi-am dat seama ca bucuria asta care statea pe o decizie nerationala va mai genera astfel de decizii fara sens